This is a toast to us! For the men who have us, the losers who had us, and the lucky bastards who will meet us!
—
Yes, I’m a chick.
Yes, I ride bikes.
No, you can’t have my phone number.
—
Another month ends. All targets met. All systems working. All customers satisfied. All staff eagerly enthusiastic. All pigs fed and ready to fly.
—
Do not squander time… this is what life is made of.
După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet. Şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă.
Şi aşa, omul începe să înveţe că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni. Şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui mâine este prea nesigur pentru a face planuri şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.
Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea multă, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori. Şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros. Şi omul învaţă şi învaţă. Şi cu fiecare zi învaţă.
Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.
Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii.
Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit. Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face.
Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodată prietenia lui să nu mai fie la aceeaşi intensitate. Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.
Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă nu se va mai repeta niciodată. Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.
Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina ca în final ele nu să nu mai fie aşa cum sperai. Cu timpul îţi dai seama că în realitate cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment. Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt.
Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens.
Dar din păcate, toate se învaţă doar cu timpul.
Tu duci cu tine un secret. Nu mare, nu mic, nu incomod, nu pătimaş, nu ruşinos. Nu inutil. Nu este genul de secret pe care îl duce oricine cu sine. Tu ai în tine ceva ce ţii ascuns. O încărcătură copleşitoare, puternică, ea pare că îţi îndoaie umerii, îţi oboseşte braţele şi îţi ridează faţa la fiecare zâmbet.
Tocmai te-ai uitat în oglindă şi-ai zâmbit, în speranţa că vei surprinde acel rid care te deconspiră?
Sau poate nu te-ai uitat, căci ştim amândoi că asta ar însemna să vrei să cauţi în tine. Să te cauţi. În tine. Şi nu ştii dacă ai găsi ceva. Ceva ascuns.
Sau poate totuşi ai găsi. Asta, bineînţeles, presupunând că există ceva. Ceva ascuns.
Ai avea de umblat, e drept, în tine, dacă te-ai decide să te răscoleşti. Căci tu ai un palat înlăuntru. Sufletul tău e un mare palat de cleştar. Ai multe încăperi înalte, toate decorate somptuos, cu ambianţă exclusivistă. Lipsesc însă din el prinţesele şi cavalerii, slugile şi vagabonzii, copiii şi pisicile.
Nu-ţi plac oamenii? Nu-ţi plac animalele?
Ah! Mi-am amintit unde sunt toţi, mi-ai spus acum o vreme. Pe pajiştea din curtea palatului ai ridicat un cort. Modest, scund, neîncăpător. I-ai dus pe toţi acolo. Pe la margini plouă, solul este rece, nu ai locuri de joacă şi uite, tocmai ai călcat o pisică! Biata de ea, i-a rămas coada la mine.
Şi vai, mulţi pleacă pentru că vântul bate tare şi se îmbolnăvesc. Probabil că ar prefera să locuiască în palat, acolo e cald şi – dacă vrei cu adevărat – în una dintre camere poţi simţi nisipul şi poţi s-auzi până şi marea! Dar of, e închisă! Toate sunt închise. Camerele, luminile, braţele.
Tu ai un castel minunat, l-ai primit cadou odată cu prima suflare. De-a lungul timpului l-ai decorat, i-ai dat culoare şi mister, forfotă şi viaţă. Obişnuiai să dedici o cameră pentru fiecare persoană care îţi călca pragul. Pe alţii i-ai pus în acelaşi loc, căci distracţia e mai mare la înghesuială. Apoi, e adevărat şi că unii nu au meritat să se bucure de truda ta şi-au eliberat locul, voluntar sau nu, lăsând loc altor nou-veniţi.
Şi totuşi ai camere libere. Multe, sigilate, de nedeschis. S-a pus praful peste ele. Şi sunt atât de frumoase…
Stai! Opreşte-te aici, camera asta… Lovituri în pereţi. Simţi şi tu vibraţiile? Auzi zgomotul? Multe cuvinte vin din tine, amestecate, care dintre ele sunt ale mele? Care sunt ale lor? Care sunt ale tale? Cumva în încăperea asta este ce ascunzi?
Uite, până şi biblioteca ţi-e goală. Atâtea cărţi, atâtea rânduri, atâtea cuvinte. Atât de multe spaţii goale printre rânduri, în cuvinte.
Şi atât de puţin tu, în palat.
Cum să găseşti un gând ascuns într-un palat al cărui labirint îl mai ştii doar dintr-o amintire foarte veche, evanescentă, pe jumătate obscură, reală sau poate doar închipuire?
Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
…Don't you understand?
I already have a plan
I'm waiting for my real life to begin
Viens pleurer, si mes vers ont pu te faire rire.
Viens rire, s’ils t’ont fait pleurer.
(Tristan Corbière)
