and I will walk on water
and you will catch me if I fall
and I will get lost into your eyes
and everything will be alright
(Acoustic version)
Păstra oglinda cea nouă ascunsă în cămară, nedesfăcută. Ezitase multă vreme să o aducă în dormitor, dar acum simţi că a venit vremea. Trebuia să privească lucrurile şi din alt unghi, din altă lumină.
Cu mult curaj, desfăcu repede cutia de carton şi văzu o oglinda mare şi frumoasă. Se uită atent în stânga, în dreapta, apoi se întoarse. "Da, ştiu", gândi, sprijinind oglinda plină de lumină de peretele ferestrei. Acum, camera era imensă şi chiar dacă era doar o iluzie, ei îi plăcea priveliştea.
Privind mai atentă în sticla cea nouă, îşi dădu seama că are plete. Nu se mai privise de mult timp aşa, pe de-a-ntregul, de sus până jos. Câteva bucle inocente îi alintau umerii, coborând apoi timid în jos, pe spatele încordat.
Avea un păr brunet-maroniu, cu nuanţe delicate de auriu şi roşcat. În oglindă, soarele îi alinta suviţele şi o făcea să pară şi mai copilă. Nemachiată şi doar cu un prosop în jurul corpului, se uita cu uimire în ochii adânci ai fetei care tocmai răsărise în faţa ei.
Dincolo, în oglindă, o altă lume se anima în fiecare secundă. Buclele dansau cu vântul care intra pe furiş prin fereastra întredeschisă, lumina îi scălda pleoapele grele, liniştea o încălzea. Un gând îi trecu prin minte şi tresări brusc.
Pletele îi aduceau aminte de el, de clipele când o mângâia timid şi tandru, o ţinea în braţe, îi savura parfumul şi îi spunea că părul ei este moale şi miroase frumos…
"Doar câţiva centimetri în sus, până la umeri…", îşi spuse. Luă foarfecele de pe masă şi oftă.
Bucle vechi, reflectate într-o oglindă nouă, străine. Acele plete parfumate nu erau ale ei. Erau ale lui, iar el nu mai era.
Curând, pe jos se adunară fire lângă fire, bucle lângă bucle. Tot parfumul din pletele ei se răspândi în oglindă…
Zilele de marţi
Le trăiesc ceilalţi,
Tu doar le priveşti…
Că tot n-am mai fost de ceva vreme la cumpărături… Ieri, când am ieşit de la serviciu, am trecut pe lângă un magazin ( de haine, cometice & etc ) foarte interesant. M-a atras atenţia bluziţă (verde) de pe manechinul de la intrare, aşa că am păşit timidă înăuntru.
Acolo, bineîneţeles că mi-a luat ochii o rochiţă ( tot verde 
, tip sarafan, are curea in talie şi un soi buzunare interioare ) şi am dorit s-o probez. Cum am găsit doar mărimea 36, am luat-o si m-am dus cu tupeu la cabină ( numai ce venise marfa şi fetele de acolo apucaseră să expună doar o mărime… eu ştiam că port 38, dar am zis "las-o mă, că merge-aşa!" ).
Mbon, toate bune şi frumoase. În drum spre cabină, m-am lovit cu nasul de o altă rochiţă, de data asta gri ( un fel de rochiţă-cămaşă, cu decolteu adânc şi o curea interesantă şi care se poartă peste blugi – nu-s pudică, dar e prea scurtă si nu se poate purta altfel ). Aşa că am îndrăznit, am luat-o şi pe aceea ( era 40, ulterior am aflat, eram atât de entuziasmată încât nu m-am mai uitat la măsură).
Intru în cabină, probez rochiţa gri. Îmi era mare. D'oh, îmi zic, e 40 şi tu porţi cam 38. Îmbrac rochiţa verde, îmi vine ca turnată. Ies îmbrăcată aşa din cabină şi cer unei doamne – care era în pauză – să îmi aducă o rochiţă gri mărimea 36/38, căci cea 40 îmi este foarte largă.
Se uită femeia la mine, se uită la rochiţă… Se mai uită încă o dată la mine, încă o dată la verzulie, apoi spune: "Ce rochiţă frumoasă aveţi domnişoară, vă vine foarte bine". Mulţumesc, zic eu, acum le probez pe amândouă şi încerc să decid pe care să o cumpăr. Vădit ruşinată (căci ea era în pauză şi nu ştia ce marfă nouă s-a adus), doamna respectivă întăreşte complimentul şi fuge repede să caute rochiţă gri.
Soseşte repede, probez, e totul în regulă. 36 era perfectă! Merg la casă, plătesc ambele rochiţe… moment în care îmi aduc aminte de bluziţa de pe manechinul de la intrare. O probez şi pe aceea, foarte drăguţă, se cumpără… Şi-am ieşit repede din magazin, mai bine zis am fugit de alte tentaţii.
În drum spre casă m-am întâlnit total întâmplător cu un foarte bun prieten pe care nu-l mai văzusem de câteva luni şi care s-a oferit să mă conducă ( M., 10x pt drum şi pentru flori, sunt foarte frumoase 
). Am deviat traseul, am hoinărit ceva vreme, am povestit vrute şi nevrute. Nice.
Îmi era dor de hoinăreală.
PS: O să încerc să revin şi cu o poză, ceva, eu îmbrăcată într-o rochiţă. Răbdare.
Te rog, corectează-mă dacă greşesc când spun că viaţa e una, că cele mai frumoase clipe sunt cele pe care le trăieşti la intensitate maximă, chiar dacă pentru "unii" ele par lipsite de culoare.
Te-ai aliat cu timpul. Acum, ţi se pare o afacere bună, dar tu nu ştii încă ce şiret este. Te ademeneşte cu vorbe dulci şi învăluite în mister, îţi oferă timid iluzia perfectă, apoi te loveşte şi te trânteşte cu putere în mocirla cea mai adâncă. Timpul ştie doar să treacă, nu ştie să rezolve probleme, nu l-a învăţat nimeni să facă terapie pentru suflete. Poate cândva vei reuşi să înţelegi asta.
Corectează-mă dacă greşesc când îţi ofer soluţii bune, dar pe care nu le poţi pune în aplicare pentru simplul motiv că trăieşti într-o comoditate pe care vrei s-o amâni cât mai mult. E inevitabil, eşti conştient că o să renunţi la ea într-o zi, dar preferi să te încăpăţânezi şi să laşi secundele să se piardă. Nu uita: ele trec şi nu se mai întorc. Te rog să mă corectezi dacă voi greşi atunci când îţi voi cere, poate, să-ţi asumi dispariţia lor subită.
La sfârşit, când toate vor fi fost spuse, când vei trage linie peste cele trecute şi când va fi fost – poate – prea târziu, să mă corectezi dacă am greşit spunându-ţi să iei visele şi clipele de mână şi să dansezi cu ele, să te bucuri de oamenii care au răbdare nemărginită cu tine, care îţi oferă dragoste necondiţionată şi îşi pun sufletul pe tavă în faţa ta, doar pentru a te face pe tine fericit.
Şi promit că o să încerc să te corectez dacă greşeşti atunci când îmi vei spune că nu ai găsit o soluţie şi că preferi să renunţi: ştiu că lupta cu noi înşine este întotdeauna cea mai grea şi poate că tu nu-ţi poţi împovăra încă umerii cu o asemenea greutate.
Voi înţelege, aşa cum înţeleg mereu.
Însă, te rog: tu să mă corectezi dacă – după toată răbdarea pe care o voi fi avut – voi greşi când voi alege să învăţ să trăiesc fără tine.
- …şi dacă voi alege să fug, înseamnă că locul meu nu este aici. Şi dacă voi număra şi apoi voi strânge toate vorbele aruncate fără sens, înseamnă că paginile cărţii tale s-au golit. Şi dacă în loc de umbra ta voi reuşi să văd umbra mea, înseamnă că…
- Se poate? Era…
- Uşa deschisă…
- Da. Şi m-am gândit că pot intra. Dacă te deranjez, să ştii că pot pleca şi…
- Nu, nu mă deranjezi. Intră. (ba da, mă deranjezi. şi nu, nu vreau să intri). Repetam monologul pentru piesa de mâine. Hai, fă-te comod, cred că ai ingheţat pe drum. (eu nu am nimic să îţi spun, nici măcar nu înţeleg de ce ai venit…?)
- Nu, sunt bine. De fapt, aproape bine. Mă încearcă o răceală şi… imi este dor de tine.
- Ah…
- Ştiu, nu trebuia să vin.
- Păi… (la naiba, ce să-ţi răspund? mai bine nu veneai… peste nici măcar două minute o să scormoneşti prin cărţile mele, o să-ţi alegi una şi-mi vei spune că vrei s-o împrumuţi, doar ca să ai un motiv să te întorci…)
- …Cărţi? Pot să mă uit?
- Sigur. (previzibil… iar de data asta ţi-a luat mai puţin de două minute)
- Dar chiar sunt…
- …noi. Da.
"E toamnă. E târziu. Simt un freamăt de teamă.
Mi-e dor să nu-mi mai fie teamă. Şi te iubesc.
Chiar de îţi e teamă, chiar de îmi e teamă!
Mereu."
"Un ultim lucru vreau să-ţi cer. Şi tu mi l-ai cerut cândva.
De-ţi va fi dor, pozele nu le îmbrăţişa. Alege să mă cauţi.
Rămâi cu bine, înger negru!"
