Stau singură într-o casă care nici măcar nu este a mea. Înconjurată de linişte, încerc să evadez din timpul care îmi transformă viaţa într-o listă de priorităţi.

De cele mai multe ori urăsc timpul. Urăsc noţiunea de timp nu pentru că o consider o invenţie cât se poate de ciudată, ci pentru că uneori nu îmi dă suficientă libertate să fac tot ceea ce vreau.

Aş vrea să înot, chiar dacă nu ştiu s-o fac. Aş vrea să zbor, chiar dacă mi-ar fi puţin teamă de faptul că paraşuta s-ar putea bloca. Aş vrea să mă pierd prin lume, chiar dacă ştiu că mi-ar fi dor.

Îmi lipseşte copilăria şi îmi este ciudă că timpul care trece face ca distanţa dintre prezent şi trecut să fie tot mai mare. Îmi este dor de jocurile din faţa blocului, de vata de zahăr şi de serile în care ajungeam rupţi de oboseală acasă după o "de-a v-aţi ascunselea" ca-n poveşti.

Îmi este dor de inocenţă. De umărul care mi-a sprijinit copilăria. De mine, atunci.

Sau poate că doar îmi este dor …şi atât.